Personalităţi

ROMUL URSU

(1895 – 1952)

Profesor

S-a născut în comuna Bradu de lângă Avrig, fiu al învăţătorului Nicolae Ursu şi a Elisabetei, fiică de preot. Urmează cursurile şcolare primare în satul natal şi Sibiu, iar cele liceale la Blaj. Se înscrie la Institutul Teologic din Blaj, dar este nevoit să întrerupă cursurile din cauza Primului Război Mondial.

Întors acasă, în Bradu, sprijină, împreună cu tatăl său, armata română care trecuse Carpaţii pentru eliberarea Transilvaniei. Noile autorităţi l-au  instalat pe învăţătorul Nicolae Ursu, primar în comuna Bradu. Din păcate soarta războiului s-a schimbat. România  atacată puternic din Sud de armata germano- bulgară, condusă de vestitul spărgător de fronturi, Mackensen şi din Nord, de armata a IX-a germană, sub comanda generalului Erich von Falkenhayn,  este nevoită  să îşi retragă armata din Transilvania. Primarul comunei Bradu, condamnat la moarte de către autorităţile maghiare este nevoit să fugă în România împreună cu fiul său Romul. După război, tânărul Romul Ursu urmează cursurile Facultăţii de Istorie-Geografie ale Universităţii ,,Regele Ferdinand” din Bucureşti, pe care a absolvit-o în anul 1922. În facultate a avut profesori renumiţi: P.P. Constantinescu, Al. Giurescu şi N. Iorga. După absolvirea facultăţii, tânărul profesor este chemat la liceul ,,Radu Negru din Făgăraş să ocupe catedra de istorie. Seriozitatea, buna pregătire profesională, tactul pedagogic şi apropierea de elevi, îl impun repede ca unul dintre cei mai buni profesori ai oraşului.

În anul 1924 se căsătoreşte cu frumoasa domnişoară Federica Leschner, de origine germană, fiica cunoscutului brutar din Piaţa Mică a Făgăraşului. Sensibilă şi instruită, o adevarată soţie de profesor şi  director de şcoală, şi-a crescut cu grijă cei  doi copii Romulus Victor  şi Corneliu Mircea, străduindu-se să le dea o educaţie aleasă.

La 1 septembrie 1929,profesorul  Romul Ursu este numit Directorul Şcolii Normale din Făgăraş, unde funcţionează până în anul 1934.

În 1934 revine cu întreaga normă didactică la  Liceul Radu Negru din Făgăraş unde va funcţiona până în anul 1951. De menţionat că, în septembrie 1941 este numit director al Liceului Radu Negru , funcţie pe care o îndeplineşte pe parcursul întregului an şcolar până la reîntoarcerea directorului titular, profesor dr. Ştefan Damian, care fusese  detaşat la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu. Profesorul Romul Ursu va fi numit director adjunct. Membru al Partidului National Ţărănesc, a fost unul dintre profesorii făgărăşeni care s-au opus instalării regimului comunist, în perioada 1945-1951. Ca urmare, în noaptea de 3-4 Martie 1951 este arestat, dus la sediul Securităţii din Sibiu, apoi la Canal. Moare, în închisoarea Văcăreşti, în anul 1952. A rămas în memoria elevilor săi  ,, ca un dascăl bun şi blând, de la care am prins simţul istoric şi dragostea de a cunoaşte evenimentele sociale care au marcat mersul omenirii” cum frumos spunea avocatul Remus Cocoş, căruia Romul Ursu i-a fost profesor .

(Material furnizat de dl. prof. Florentin Olteanu)

 GAVRILĂ ION OGORANU

(1923 – 2006)

Luptător anticomunist, inginer agronom


Omul captiv al Gulagului se opune omului nou, comunist. Dacă ultimul era făţarnic, laş, fricos, linguşitor, lipsit de personalitate, precum un produs al minciunii înălţate la rang de dogmă, cel de-al doilea respinge făţărnicia, laşitatea, frica, linguşirea, lipsa de personalitate. Refuza minciuna prezentă pretutindeni, aidoma unei solii a neantului devenit politică de stat, lege supremă a existenţei sociale ca şi a celei personale. Era un slujitor neânfricat al adevărului. Supunându-se detenţiei, intrând într-o  Casă a morţilor, dovedea credinţă în valorile cardinale ale omului. Pentru a restabili cumpăna adevărului plăteau cu sângele lor păcatul celor ce şi-au vândut sufletul unei puteri nelegiuite. Omul închisorilor a spălat ruşinea omului nou al partidului şi o spală şi acum, după căderea cortinei de fier.  Descrierea se potriveşte întocmai făgărăşeanului Ion Gavrilă al Ogoranului din Gura Văii, şeful grupului de luptători anticomunişti din Munţii Făgăraşului, ca de altfel tuturor eroilor anticomunişti din ţară sau de aiurea. Ion Gavrilă s-a născut în satul Gura-Văii, la 1 ianuarie1923, într-o familie de ţărani. Şcoala primară o face în sat, liceul la ,,Radu Negru” în Făgăraş. Armata şi Şcoala de ofiţeri de Rezervă le face la Câmpeni, Abrud şi la Câmpulung Muscel. S-a înscris la Facultatea de Agronomie în decembrie 1944, la Timişoara. Facultatea a revenit la Cluj în primăvara lui 1945. A urmat cursurile la zi până în 1948. În paralel a fost student la Academia Comercială Braşov, la fără frecvenţă. S-a implicat total în organizaţiile anticomuniste stundeţeşti împreună cu sute de studenţi clujeni de la Agronomie pentru a se opune regimului comunist. În 1947 a fost şeful ,,Frăţiilor de Cruce” din Ardeal. Pe timpul grevei studenţeşti din iunie 1947 era vicepreşedinte al Societăţii ,,Petru Maior” de la Agronomie. În 15 mai 1948 a reuşit să nu fie arestat odată cu sutele de studenţi şi a continuat, la Făgăraş, pregătirea unui grup de rezistenţă armată în munţi. În 1949 a fost condamnat în contumacie, în lotul celor 200 de stundeţi clujeni, la 15 ani de muncă silnică, iar, la Braşov, la 10 ani de muncă silnică. A fost implicat în procesul ,,Marii Trădări”, ca reprezentant al studenţimii clujene (Pop, Bujoi, Amiral Măcelaru, Nicolae Petraşcu, George Manu, Nistor Chioreanu etc.) fără să se ştie ce condamnare s-a primit. A înfiinţat Grupul de rezistenţă  armată ,,Carpatin Făgărăşan” de pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş. Grupul a rezistat 7 ani trecând prin toate încercările şi ciocnirile cu securitatea, supreavieţuind până în 1956, cei mai mulţi pierind în luptă. În 1951 a fost condamnat la moarte, în contumacie, alături de un număr mare de stundeţi, elevi, ofiţeri, ţărani, preoţi, învăţători, medici. Pedeapsa a rămas scrisă şi azi în cazierele lor. După distrugerea Grupului, în 1957, a reuşit să nu fie prins de securitate până 1976, când era la Cluj, pe strada Sindicatelor. A scăpat din mâinile Securităţii la intervenţia preşedintelui american Nixon, care, când a venit în România, în 1969, i-a prezentat lui Nicolae Ceauşescu o listă cu români despre care partea americană se interesa. În 1977, în 20 iunie, a primit sentinţa de libertate de la Tribunalul Militar Bucureşti. A fost acceptat, cu greu, ca muncitor şi mai târziu tehnician la o fermă de stat de la Miercurea Sibiului. A participat la Revoluţia din Decembrie 1989, la Bucureşti, printre miile de naivi din jurul Televiziunii Române. După 1990, s-a implicat în viaţa politică, culturală şi naţională a ţării, fiind prezent la manifestările cu caracter naţional, pentru o Românie creştină. A fost preşedintele Partidului pentru Patrie. A ţinut conferinţe în ţară şi străinătate şi a scris numeroase volume de carte. ,,Brazii nu se frâng, dar se îndoiesc”, are şapte volume, două dintre ele fiind scrise în colaborare cu Lucia Baki Nicoară, vol. III, şi Elis Neagoe Pleşa şi Liviu Pleşa, vol. VII. A mai scris ,,Întâmplări din lumea lui Dumnezeu”, un volum de povestiri, ,,Amintiri din copilărie” şi romanul istorico-religios ,,Iuda” care a apărut postum. În anul 1948, avea pregătite lucrările de diplomă şi la Cluj şi la Braşov, ,,Agricultura la munte” sub coordonarea prof. Nicolae Gheorghe Şerban, respectiv, ,, Stat agrar şi stat industrial”. Ambele lucrări i-au fost confiscate de securitate şi nu le-a mai primit niciodată. Abia în martie 2006, Senatul Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj Napoca, în prezenţa membrilor Senatului, a rectorului Universităţii, prof. dr. Liviu Mărghitaş, a profesorilor şi decanilor, a avut loc înmânarea diplomei de inginer agronom onorific şi medalia ,,Universităţii” lui Ion Gavrilă Ogoranu. Un act de reparaţie morală şi de recunoştinţă pentru tot ceea ce a înfăptuit pentru libertatea şi demnitatea românilor. A desfăşurat o bogată activitate de cercetare în rezisntenţa anticomunistă şi în domeniul agriculturii româneşti. În memoria eroilor anticomunişti din Ţara Făgăraşului căzuţi în luptele directe cu securitatea şi a celor ucişi în lagăre şi închisori, a ridicat, în 1955, o cruce din marmură la Mănăstirea Brancoveanu de la Sâmbăta de Sus. Numele multor eroi anticomunişti făgărăşeni sunt trecute pe cruce, urmând ca acestea sa fie completate. A împământenit obiceiul de a se organiza în fiecare an, în prima duminică după sărbătoarea Sfântului Ilie, o slujbă de pomenire a eroilor martiri la această cruce. A fost declarat ,,Cetăţean de onoare” al Făgăraşului în anul 2005, diploma fiindu-i înmânată la Comemorarea de la Cruce din acel an. A lăsat prin testament volumele de carte la trei colaboratori ai lui : Lucia Baki Nicoară (Făgăraş), Coriolan Baciu (Alba Iulia) şi Şerban Suru (Bucureşti). S-a stins din viaţă la 1 mai 2006, în satul Galtiu din judeţul Alba, acolo unde a stat ascuns de ochii securităţii timp de 21 de ani. A fost inmormântat în cimitirul din Galtiu în prezenţa a peste 700 de camarazi veniţi din toată ţara. Soţia sa, Ana Săbăduş, şi ea luptătoare anticomunistă, s-a stins din viaţă două luni mai târziu. În memoria celor doi a fost înfiinţată, în 2009, Fundaţia ,,Ion Gavrilă Ogoranu”, de către Partidul pentru Patrie.

(Informaţii preluate din cartea ,,Personalităţi din Ţara Făgăraşului” realizată de Ioan Grecu, Ioan Funariu şi  Lucia Baki Nicoară)

DOAMNA STANCA

( a doua jumătate a sec. XVI  –  1603)

Doamna Stanca şi Mihai Viteazul
DOAMNA STANCA LA FĂGĂRAŞ

Stăpân ocazional al Cetăţii Făgăraşului, Mihai Viteazul dăruieşte Doamnei Stanca în anul 1600 atât castelul, cât şi domeniul Făgăraşului. El se va retrage aici după înfrângerea de la Mirăslău (18/28 septembrie 1600) şi tot aici îşi va adăposti familia, până în 1601.

Doamna Stanca se aşază aici cu cei doi copii, Nicolae Pătraşcu şi Domniţa Florica. Mihai Viteazul construieşte în partea sudică a cetăţii o biserică pentru familia lui. După lupta de la Mirăslău, cei trei vor fi ţinuţi în cetate ca ostatici, iar după uciderea voievodului, Doamna Stanca a stat aici ca roabă.

În anul 1938 la propunerea lui Nicolae Iorga, «Gruparea Femeilor Române» filiala Făgăras, a luat iniţiativa ridicării unui bust al Doamnei Stanca. Statuia a fost realizată în anul 1938 de către sculptorul  Spiridon Georgescu (1887-1974). Pe soclul monumentului este scris: „Aici a suferit toate umilinţele şi ameninţările, pentru că a cerut dreptate neamului său, chinuită şi apoi veşnic nemângăiata soţie a lui Mihai Viteazul, Doamna Stanca”. Monumentul se află în faţa Cetăţii din Făgăraş. Şcoala la care învăţăm poartă numele Doamnei Stanca. O stradă din Făgăraş îi poartă numele: strada Doamna Stanca.

BORCEA IACOB

(1906 – 1978)

Preot, profesor

 

Absolvent al liceului şi al Facultăţii de Teologie din Blaj, s-a înscris în anul 1930 la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Ca student, a lucrat în cadrul echipelor sociologice, iniţiate de profesorul Dimitrie Gusti. După absolvire şi-a desfăşurat activitatea ca profesor la Liceul Sf. Vasile din Blaj, unde a înfiinţat un laborator de psihologie. Experienţa dobândită s-a concretizat în două lucrări: „Fenomene de influenţare reciprocă, în condiţiile învăţământului” şi „Psihodiagnostic de orientare şcolară şi profesională”. În calitate de preot, slujea liturghia în duminici şi sărbători la catedrala din Blaj. Fiind un bun orator, era solicitat de multe ori de credincioşi să predice şi să slujească la înmormântări. În anul 1949, a fost exclus din învăţământ, împreună cu soţia sa, Victoria – profesor de limba latină şi cu alţi profesori greco-catolici, de la şcolile din Blaj. Fiind nevoit să-şi întreţină familia numeroasă, a continuat să muncească orice, sub pregătirea lui profesională (paznic, portar la diferite întreprinderi din oraş). După câţiva ani, soţii Borcea au părăsit oraşul, cu mari regrete, şi au reuşit să obţină posturi de profesori suplinitori în judeţul Făgăraş, pentru a-şi completa vechimea în învăţământ, pentru pensie. În cele din urmă, au revenit la Blaj, şi Iacob Borcea a fost încadrat la Liceul de Industrializarea Lemnului ca profesor titular de limba franceză, de unde s-a şi pensionat. Cea mai bună caracterizare a personalităţii sale intelectuale şi a concepţiilor de bun creştin şi bun român şi-o face singur, în epitaful lăsat să-i fie scris pe cruce: ,,Cultivat-am omenia / Sub al timpului miraj / Românismul şi Unirea / Crezul şcolilor din Blaj. / /     Ţineţi datini, doine, jocuri / Port şi lege creştinească / Şi sfinţiţi străbune locuri / Prin rostirea românească.”

BORZEA OLIMPIU

(1921 – 2005)

Profesor

S-a născut la 31 iulie 1921, în satul Viştea de Jos. A absolvit şcoala generală din satul natal, apoi Liceul Pedagogic din Sibiu. A fost admis la Facultatea de Teologie din Timişoara, dar după doi ani a fost dat afară pe motive politice. Nu a renunţat la studii, un an mai târziu intră la Conservator, dar şi de  aici a fost exmatriculat, tot din motive politice. Susţine diferenţele şi devine profesor de limba şi literatura română. Este încadrat ca învăţător şi predă la şcolile generale din Viştea de Jos, Drăguş, şi Viştea de Sus. După începerea celui de-al doilea război mondial a urmat cursurile Şcolii de Ofiţeri de la Câmpulung Muscel de unde a fost trimis pe frontul de răsărit în linia întâi. S-a întors grav rănit după ce a fost împuşcat în picior. S-a căsătorit cu în 1947 cu Ana Bucelea şi a avut doi copii, Liliana şi Sorin. Luat în vizorul Securităţii încă din timpul liceului a fost urmărit din ce în ce mai aproape şi tracasat continuu, după ce devenit principalul susţinător al grupului de luptători din Munţii Făgăraşului. A înfiinţat Rezistenţa pasivă anticomunistă din Ţara Făgăraşului. Casa lui Olimpiu Borzea din Viştea de Jos devine loc de refugiu pentru partizani, scenă de luptă şi biserică. Aici s-a petrecut scena dramatică dintre Remus Sofonea din Drăguş şi camaradul lui, Laurian Haşu din Breaza în urma căreia Remus Sofonea a murit împuşcat. Mormântul acestui luptător se află şi acum în curtea lui Olimpiu Borzea. În 1953 este arestat şi anchetat pentru a obţine de la el informaţii despre grupurile de rezistenţă din Ţara Făgăraşului. A stat în beciurile Securităţii din Braşov, la Penitenciarul Uranus, la Jilava şi în final la Aiud, în renumita Zarcă. A fost condamnat la moarte prin împuşcare şi a stat în faţa armei de execuţie, dar în ultimul moment pedeapsa i-a fost comutată în muncă silnică pe viaţă. a fost eliberat prin Decretul din 1964, fiind ultimul deţinut care a părăsit Aiudul, la o lună după restul prizonierilor, ca o ultimă răzbunare a diabolicului comandant al închisorii Gheorghe Crăciun. A plecat din închisoare cu doar 45 de kilograme, cu TBC osos, ganglionar şi pulmonar. A fost urmărit de Securitate şi după eliberare şi marginalizat. Copiii lui au fost respinşi de la şcoală, iar soţia nu a fost angajată niciodată pe motiv că sunt urmaşi ai ,,banditului” Olimpiu Borzea. Soţia lui trebuia să divorţeze pentru a putea primi un serviciu. Olimpiu Borzea a lucrat ca zilier pentru a-şi întreţine familia. S-a stins din viaţă la 11 august 2005 în satul natal, Viştea de Jos.

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS

Facebook

Likebox Slider Pro for WordPress